Este seara, filmul pe care il vizionai s-a terminat, dar tu continui sa urmaresti reclamele sau muti programul pe stiri sau alt film si nu reusesti sa stingi televizorul. Nu reusesti sa te ridici din fotoliu, sa fie oare din cauza fotoliului in care stai ca este foarte confortabil ?
Nu prea…. Numeroase experimente au scos in evidenta cazuri de dependenta televizuala(da, exista) si se pare ca multor persoane le este greu sa paraseasca lumea fascinanta a televiziunii pentru a reveni la cea reala.
Doi psihologi, Robert Kubey si Mihaly Csikszentmihayl, au solicitat unor voluntari sa participe la un experiment mai special si mai diferit. Voluntarilor li s-au dat un mic dispozitiv de comunicare pe care trebuiau sa il poarte la curea. Cu ajutorul acestuia, cei doi psihologi le puteau trimite un semnal sonor in diferite momente ale zilei. Cand auzeau semnalul, participantii la studiu trebuiau sa scrie intr-un carnetel ce faceau in acel moment (mai ales daca se uitau la televizor) si cum se simteau, in ce stare (relaxare sau tensiune) erau, emotiile pe care le simteau etc.
Experimentul a aratat ca, in medie, participantii declarau ca aveau o stare emotionala relaxata atunci cand se uita la televizor si in momentul in care erau angajati in cu totul alta activitate erau mai tensionati.
Studiul a aratat ca privitul la televizor determina o stare de relaxare a organismului (paradoxal, acelasi lucru se intampla chiar si in cazul informatiilor cu caracter negativ, cu conditia, bineinteles, sa nu fie prea socante). Cand telespectatorii trebuie sa plece din fata micului ecran, organismul lor trebuie sa faca fata noilor tensiuni legate de gestionarea realitatii (plata facturilor, temele copilului etc.), asa ca se expliva de ce manifesta o retinere in a inchide televizorul.
Televiziunea actioneaza ca un fel de anestezic sau calmant, eu i-am dat numele de televizocalm (stiu, nu e tocmai inspirat, astazi nu am asa multa inspiratie). Ca orice substanta calmanta, poate determina anumite forme de dependenta. Un alt experiment i-a dezvaluit “secretele”.
Psihologul american Byron Reeves a masurat variatiile ritmului cardiac al telespectatorilor care privesc programele televizate pe trei tipuri de ecran : mic, mediu si mare. Programele aveau diverse schimbari de planuri, care interveneau la diferite intervale de timp, care durau de la cateva secunde la cateva zeci de secunde.
B. Reeves a constat, in toate cazurile, ca schimbarile de planuri (camera trece, spre exemplu, de la un plan care arata un automobil in profil, la unul care arata interiorul masinii, in partea soferului, cu vedere la strada) sunt insotite de o scadere a ritmului cardiac.
In experimentul sau, ecranele mici determinau cele mai semnificative scaderi de ritm cardiac. Efectul poarta numele de “reflex de orientare” si presupune o serie intreaga de modificari in interiorul organismului: pe de o parte, contractarea vaselor sanguine la nivelul muschilor si, pe de alta parte o dilatare a vaselor la nivelul creierului.
Reflexul de orientare ar fi o adaptare naturala la mediul vizual schimbator: incetinirea ritmului cardiac si afluxul de sange din creier determina o mobilizare a atentiei spre nou.
Incetinirea ritmului cardiac observata de catre B. Reeves explica starea de relaxare a telespectatorilor. Este o relaxare artificiala datorata schimbarilor de plan(cadrele), foarte des folosita in televizune. O simpla observare a programelor de seara te va ajuta sa intelegi mai bine: in reclame, spre exemplu, sunt operate schimbari de cadre la fiecare 2-3 secunde. Astfel de schimbari ale mediului vizual sunt mult mai rapide decat ceea ce observam in realitate. Prin urmare, reflexul de orientare este activat in permanenta si mentine o stare de relaxare.
Ca sa revina la realitate, telespectatorul trebuie sa iasa din aceasta stare de relaxare. Asta cere un efort resimtit uneori sub forma unui fel de toropeala, de dificultate de a se ridica din fotoliu.
Alte studii au fost realizate pe un segment special de telespectatori, calificati drept dependenti de televiziune. Aceste persoane folosesc televiziunea pentru “a nu se mai gandi la altceva” si pentru a nu trebui sa se confrunte cu ganduri neplacute.
Este posibil ca starea de relaxare artificiala determinata de programele televizate sa diminueze efectiv probabilitatea gandului la aspecte stanjenitoare sau ingrioratoare ale vietii. Cam academic am zis, nu?
Reformulez : Este posibil ca relaxarea pe care Gigel o are in momentul in care se uita la TV sa ii permita sa uite, pe moment, de anumite aspecte din viata lui, de facturi, datorii etc. Mai bine, nu?
Dar cu cat Gigel evita sa se gandeasca la problemutele pe care le are, cu atat intarzie rezolvarea lor si devin mai urgente stringente.
Televiziunea nu creeaza intotdeauna dependenta, dar structura programelor (treaba aia cu schimbarea de cadre la cateva secunde) activeaza un reflex al organismului care produce o stare de aparenta relaxare. Este dificil sa iesi din aceasta stare pentru a te intoarce la activitati normale, ceea ce explica pasivitatea noastra la o ora relativ tarzie, cand ne este greu sa stingem televizorul.
Dupa cum spunea si celebra marioneta a lui Patrick Poivre d`Arvor, in emisiunea “Les Guignolos de l`info” : “Gata, s-a terminat, puteti sa stingeti televizorul si sa va intoarceti la viata normala.”
Eu va zic: Multumesc pentru ca m-ati citit, puteti stinge laptopul si pana data viitoare intorceti-va la viata normala.